Vittorio Sella și greutatea unei fotografii

Pe Matterhorn în plină iarnă, pe K2 cu plăci de sticlă în spinare: fotograful din Biella care a arătat munții exact așa cum sunt. În martie 1882, un tânăr de 22 de ani a plecat din Breuil la unsprezece noaptea, cu trei ghizi din familia Carrel, spre vârful Matterhorn. Ajungea sus abia a doua zi, pe la două după-amiaza. Era prima ascensiune de iarnă a muntelui. Cu o lună înainte încercase de două ori și se întorsese fără nimic. La a doua încercare mersese douăzeci și trei de ore aproape fără oprire, iar vinul Barolo din plosca de piele îi înghețase. Tânărul se numea Vittorio Sella și urca pentru munte, dar și pentru fotografie.

O casă cu laborator

Sella s-a născut la Biella, oraș de industriași ai lânii la poalele Alpilor, pe 28 august 1859. Familia lui avea două pasiuni: muntele și camera obscură. Unchiul, Quintino Sella, om politic, a fondat Clubul Alpin Italian în 1863. Tatăl, Giuseppe Venanzio Sella, conducea fabrica, dar scrisese și primul tratat de fotografie publicat în Italia. Când tatăl a murit, în 1876, Vittorio a moștenit laboratorul și manualul. Prima lui panoramă circulară a Alpilor datează din 1879. A împrumutat un aparat mare de la un fotograf din oraș și a urcat pe Monte Mars, deasupra Oropei. În 1882 a comandat de la Dallmeyer, la Londra, un aparat pentru plăci de sticlă de 30 pe 40 de centimetri, cam cât o coală A3.

De ce iarna

În februarie 1882, Sella nu urca iarna din pasiunea recordului. Fotograful din el știa că aerul rece și curat dă culori și contraste mai clare pe tot orizontul. După ascensiunea din martie, a coborât pe versantul elvețian și a petrecut noaptea într-o cabană plină de zăpadă, strâns lângă ghizi, bătând din picioare ca să nu înghețe. Pe 29 iulie a revenit pe vârf și a fotografiat întregul orizont, pe unsprezece plăci.

Un studio în spinare

O fotografie de munte din vremea aceea însemna să cari un atelier întreg. După estimarea unui curator, aparatul mare cântărea în jur de 18 kilograme, iar fiecare placă de sticlă aproape un kilogram. Plăcile se încărcau și se descărcau în întuneric, așa că Sella purta un cort negru și un felinar roșu de buzunar. Familia lui își proiectase singură hamurile pentru cărăunți. În Karakoram, unii purtători au refuzat la început curelele, până i-a convins. Nu lucra singur. Mulți ani l-a însoțit Erminio Botta, tot din Biella. Pe expediția din 1909, Filippo De Filippi, cronicarul grupului, îl descria drept asistent, ghid și cărăuș într-unul. Sella pleca din tabără înaintea celorlalți, înainte de micul dejun, cu Botta și cu purtătorii aparatelor în urmă, ca să aibă mai mult timp la lumina bună.

Patru continente

Acolo unde alții ar fi vorbit despre cuceriri, Sella povestea despre așteptare. A fotografiat Caucazul de trei ori, în 1889, 1890 și 1896. Ultima întoarcere de acolo i-a adus invitația prințului Luigi Amedeo de Savoia, ducele de Abruzzi, de a fi fotograful oficial al expedițiilor lui. Alaska, 1897. Echipa a făcut prima ascensiune pe muntele Saint Elias, pe 31 iulie. Pentru fotograf, călătoria a mers prost. Lista de echipament din cartea expediției, alcătuită după notițele lui Sella, spune simplu că aparatul mare a fost folosit pentru o singură fotografie. Cele mai multe imagini bune au ieșit dintr-un Kodak pliant. Umezeala de pe coastă stricase multe negative. Kangchenjunga, 1899. Alături de exploratorul britanic Douglas Freshfield, Sella și fratele lui au făcut fotografii la circa 6.000 de metri, printre cele mai înalte realizate până atunci. Freshfield le-a mulțumit în prefață pentru aproape toate ilustrațiile cărții. Ruwenzori, 1906. În Africa Centrală, expediția ducelui a urcat toate vârfurile masivului. Sella a înregistrat și retragerea ghețarilor de acolo, una dintre primele astfel de mărturii. Karakoram, 1909. Ținta era K2. Echipa a urcat pe ghețarii Baltoro și Godwin-Austen și a încercat creasta sud-estică, fără să ajungă la vârf. Pe Chogolisa a stabilit un record de altitudine, fără să atingă culmea. Sella și Botta petreceau zile întregi în urcări spre punctele de fotografiat, așteptând ca norii să se ridice.

Fotografii care au servit drept hartă

Imaginile din 1909 nu erau doar frumoase, ci și exacte. Sella marca punctele de unde fotografia cu mici movile de piatră, ca topografii să poată lega fiecare panoramă de harta expediției. În 1938, americanii conduși de Charles Houston au plecat să recunoască K2. Raportul lor a publicat o fotografie Sella din 1909, cu traseul propus desenat deasupra. Houston a scris că Sella adusese sute de fotografii de munte pe care nimeni nu le egalase încă. Un secol mai târziu, în septembrie 2009, alpinistul și regizorul David Breashears a refăcut una dintre panoramele lui Sella din exact același punct. Ansel Adams a scris în 1946, după o expoziție cu copii din arhiva lui, că imaginile lui Sella emană o uimire aproape religioasă și că îi lipsește orice grandoare falsă. Adams a remarcat reținerea: nicio cer teatral, niciun unghi exagerat. Aceasta nu înseamnă că fotografiile erau neatinse. Curatorul Paul Kallmes spune că Sella adăuga uneori siluete în camera obscură, ca privitorul să priceapă scara.

Încă o încercare pe Matterhorn

Sella a urcat până târziu. La 76 de ani a mai încercat o dată Matterhornul și s-a întors din drum, după ce unul dintre ghizii lui s-a rănit. A murit la Biella, pe 12 august 1943. Arhiva lui se află tot acolo. Fondația Sella, în fosta fabrică a familiei, păstrează aproximativ zece mii de negative și circa douăsprezece mii de copii pe hârtie, plus plăcile mari de sticlă și o parte din echipament. Este o arhivă de cercetare, nu un muzeu, iar vizitele se fac pe bază de programare. Laboratorul din San Gerolamo, cu măritorul solar pe care l-a folosit până la sfârșit, poate fi încă văzut.