Chipul ca document și ca ficțiune: scurtă istorie a portretului fine art

Un portret nu a fost niciodată doar o copie a unui chip. A fost un contract între cel care stă în fața aparatului sau a șevaletului și cel care privește, iar termenii lui s-au rescris de mai multe ori în două milenii. Începem scurt, cu pictura, apoi rămânem mai mult în fotografie, unde povestea devine cea mai interesantă.

Egiptul roman: privirea care ne caută

Cele mai vechi portrete pictate care ni s-au păstrat vin din regiunea Fayum, din Egiptul aflat sub stăpânire romană, și datează din secolele I–III. Erau făcute pe panouri de lemn și așezate peste fașele mumiei, ca o mască. Chipurile sunt luate din piept în sus, aproape mereu din față, iar lumina pare să vină dintr-o singură sursă. Unii cercetători bănuiesc că oamenii au fost pictați încă în viață. Primele au fost scoase dintr-un cimitir în 1887 de arheologul britanic Flinders Petrie, iar astăzi aproape o mie de astfel de portrete se află în muzee din lumea întreagă. Tradiția s-a încheiat în secolul al IV-lea.

Ce rămâne cel mai greu de uitat e privirea. Cei din Fayum se uită direct la noi, de aproape, într-un fel în care portretul de după Renaștere o va mai face rar.

Renașterea portretului în nord

Multă vreme portretul ca gen de sine stătător a dispărut aproape cu totul. A fost reînviat, în secolul al XV-lea, de pictorii din Țările de Jos și din spațiul german. Portretul soților Arnolfini de Jan van Eyck (1434, ulei pe lemn de stejar, National Gallery, Londra) nu arată doar două fețe, ci o cameră întreagă: veșminte, papuci de lemn, un candelabru cu o singură flacără. Ani la rând tabloul a fost numit „portretul de nuntă", dar azi istoricii nu mai sunt siguri că e vorba de o nuntă. Ipoteza dominantă rămâne că e dubla imagine a negustorului italian Giovanni Arnolfini și a soției sale, la Bruges. În 1500, Albrecht Dürer s-a pictat frontal, într-o poziție rezervată până atunci imaginilor religioase. Mai târziu, în Olanda, portretul de grup a devenit o specialitate: nu mai erau pictate doar persoane, ci bresle și instituții.

1839: fotografia intră în atelier

Pe 19 august 1839, invenția lui Daguerre a fost făcută publică. Procedeul era capricios și scump, dar în câțiva ani au apărut atelierele, iar clienții alegeau poza dintr-un catalog de poziții. Portretul, domeniul pictorilor timp de secole, a devenit o industrie.

Printre primii care au privit meseria altfel a fost Nadar, republican convins, care și-a fotografiat prietenii din lumea intelectuală pariziană, nu aristocrația. Se spune că a reușit să-l împace chiar și pe Baudelaire cu ideea de portret fotografic.

Julia Margaret Cameron: portretul ca apropiere

În 1863, la 48 de ani, Julia Margaret Cameron a primit în dar un aparat foto, iar în câțiva ani devenise una dintre marile portretiste ale secolului. Și-a transformat casa de pe insula Wight într-un atelier, convertind o cocină de găini și o magazie de cărbuni în laborator. A fotografiat prieteni și oameni importanți ai epocii, printre ei Tennyson, Darwin, Carlyle și Herschel, din foarte aproape, cu contraste puternice de lumină și umbră și cu o claritate deliberat moale. Fotografii de atelier o criticau, convinși că nu știe să facă mai bine. Portretul lui Herschel din 1867, cu părul ca un nimb și privirea ridicată, rămâne dovada că greșeala era a privitorilor: Cameron căuta esența omului, nu detaliul trecător.

August Sander: o societate, chip cu chip

În anii 1920, Sander a început un proiect aproape enciclopedic, Oamenii secolului XX: portrete ale germanilor, clasificate după meserie și categorie socială, de la țărani și meșteșugari până la artiști și șomeri. În 1929 a publicat o selecție de 60 de portrete în Antlitz der Zeit („Chipul timpului"), cu o introducere de Alfred Döblin. Regimul nazist a confiscat cartea, iar clișeele au fost distruse (sursele dau anul 1934 sau 1936). O imagine eterogenă a societății germane nu convenea. Rezultatul e un tip aparte de portret: calm, frontal, aproape științific, dar cu un punct de vedere clar.

Irving Penn: colțul

În 1948, Penn a început să-și fotografieze subiecții într-un colț format din două panouri de studio, pe un covor vechi. A spus că strâmtoarea i-a liniștit pe oameni, iar în colțul lui au intrat Duchamp, Capote, Duke Ellington și Ducesa de Windsor. Ce reiese e un tip de portret existențial: celebritatea scoasă din lumea ei și așezată într-un colț abstract și artificial, în care rămâne doar persoana.

Avedon, Arbus: sfârșitul neutralității

Între 1979 și 1984, pentru o comandă a muzeului Amon Carter din Fort Worth, Richard Avedon a străbătut 17 state americane, a făcut 752 de ședințe și a expus 17.000 de plăci de film cu un aparat de format mare. Oamenii obișnuiți, mulți dintre ei încercați de greutăți, stăteau în fața unui fundal alb continuu, care îi scotea din orice context. Unele portrete, expuse în 1985, aveau aproape patru picioare înălțime. Criticii au întrebat dacă fundalul alb nu îi transformă pe subiecți în personaje de consum. Avedon însuși spunea, la deschidere, că Vestul din imaginile lui nu e mai exact decât cel al lui John Wayne.

Cu doisprezece ani înaintea acelei serii, pe 28 februarie 1967, MoMA deschidea New Documents, expoziția în care curatorul John Szarkowski a reunit trei fotografi mai tineri: Diane Arbus, Lee Friedlander și Garry Winogrand. Ce-i lega, scria el, era un limbaj documentar pus în slujba expresiei personale. Din Arbus erau expuse 32 de portrete, printre cele mai directe imagini ale oamenilor obișnuiți din acei ani.

Cindy Sherman: portretul devine rol

Între timp, Cindy Sherman muta întrebarea în altă parte. În Untitled Film Stills (1977–1980) apare ea însăși, în rolul unor eroine de film imaginare, inspirate din Hollywood, film noir și cinema european de artă. MoMA a achiziționat seria în decembrie 1995 (atunci 69 de fotografii, iar Sherman a mai adăugat una, ajungând la șaptezeci). Sherman e autoarea și subiectul, dar nu face autoportret în sens clasic: portretul devine un rol.

Anii 1990: scara mare, privirea rece și tandră

În anii 1980–90, la Düsseldorf, fotografia de portret a prins altă scară. Thomas Ruff, elev al lui Bernd Becher, și-a fotografiat colegii ca pentru un pașaport: față goală de expresie, fundal neutru, aparat de format mare, copii de circa doi metri înălțime. Detaliul e fără milă, tocmai fiindcă nu e nimic de interpretat.

Rineke Dijkstra a folosit aceeași franchețe, dar a adăugat grijă. În Beach Portraits (începute în 1992) a fotografiat adolescenți și copii în picioare, pe litoral, în SUA, Polonia, Ucraina, Croația și alte țări, din unghi puțin mai jos, color, la scară mare. Subiecții par prinși între copilărie și maturitate, iar seria a fost comparată atât cu Sander și Ruff, pentru frontalitate, cât și cu Arbus, pentru ciudățenia afectuoasă.

Ce rămâne

De la Fayum la Dijkstra, portretul a trecut de la omagiu la document, apoi la ficțiune și la o privire deopotrivă clinică și tandră. Ce l-a ținut viu e că rămâne un loc în care cineva privește pe altcineva și amândoi știu că sunt priviți.